Despre cât costă să fii părinte în România, cu Cel Mai Bun Tată
De 10 ani, Alex Zamfir practică cea mai frumoasă meserie din lume: este tată. Chiar Cel Mai Bun Tată, dacă este să ne luăm după blogul lui. Am stat de vorbă cu Alex despre cum au crescut cheltuielile în familia Zamfir odată cu nașterea fiului lor, Mark, despre sacrificii și bucurii, dar și despre recompense financiare și cum le vorbim copiilor despre bani.
de Ina Țăranu-Hofnăr
Cum arăta bugetul familiei înainte de Mark?
Noi, în familia Zamfir, avem o relație foarte haotică cu banii și ăsta este un understatement, în sensul că oricât avem, atât cheltuim. Ne-a plăcut foarte mult să călătorim și, înainte să-l avem pe Mark, cheltuiam tot ce aveam pe city break-uri și pe vacanțe. Eram ok cu chestia asta, pentru că ne gândeam că suntem suficient de tineri să ne gândim la pensie și la alte lucruri mult mai târziu.
N-am reușit niciodată să ne facem un buget. De câte ori am încercat să facem chestia asta am renunțat foarte repede pentru că m-am enervat sau m-am panicat – în sensul că îl depășeam mult prea repede.
Am pornit de vreo două ori niște pensii private, pe care le-am închis când am trecut prin perioade mai dificile financiar, pentru că nu mai aveam cum să le plătim. A fost extrem de mult haos în bugetul familiei înainte să apară Mark, haos care s-a păstrat și după aceea.
În cazul acesta, ce a presupus pentru voi să fiți pregătiți financiar pentru venirea pe lume a unui copil?
Ne doream foarte tare să avem un copil și nu ne-am pus problema dacă avem sau nu cu ce să-l creștem. Am mers pe ideea: îl facem și după aia ne descurcăm noi.
Cum bănuiesc că fac foarte mulți părinți, de altfel…
Am mai stat de vorbă cu diferiți prieteni, aproximativ de-o seamă cu mine (eu având 43 de ani) și văd că sunt unii mult mai așezați financiar, că au niște bani puși deoparte. Mie nu mi-a reușit niciodată până la 43 de ani; îmi doresc să fac chestia asta, dar nu mi-a reușit. Viața a făcut cumva ca noi să ne descurcăm, așa că ne-am spus că o să avem un copil și o să ne descurcăm la vremea respectivă.
Mark s-a născut în 2011, după 2009 și 2010, care au fost anii de criză din România. Și atunci a fost o provocare, cu toate cheltuielile care au venit de-a valma.
Ce am reușit să facem a fost să planificăm financiar nașterea lui, într-o clinică privată. Și au fost mulți bani: doar nașterea a fost vreo 10.000 de lei! Cu siguranță niște geamuri de-alea scumpe la locația respectivă le-am pus eu.
Iulia a fost genul care mergea o dată pe lună să vadă că-i sănătos și în ultimele săptămâni chiar o dată pe săptămână. Doctorul spunea: ”Doamnă, puteți să veniți peste 3 luni!” și Iulia îi răspundea: ”Sigur că da, haideți să ne programăm peste o lună sau 2 săptămâni, ca să fim siguri că este totul ok!”. (râde)
Cheltuielile cu nașterea le-ați bugetat?
Când a rămas Iulia gravidă, cei de la clinică ne-au spus exact care sunt costurile și le-au împărțit în niște rate. Și-atunci știu că în decurs de un an, pe lângă cheltuieli cu ecografii și analize, trebuia să strângem acei bani. Deși nașterea presupune o sumă mare, privind în urmă este o sumă mică față de ce ajungi să cheltuiești cu copilul de-atunci și până mori. (râde)
Cum s-a schimbat bugetul odată cu nașterea lui Mark? De exemplu, spuneai că înainte, mare parte din buget mergea spre călătorii. Bănuiesc că după nașterea lui s-au schimbat lucrurile.
Da, s-au schimbat. Dar apropo de călătorii și de lucruri pe care ar trebui să ți le propui, e ceva ce a fost important în economia familiei noastre.
Mark s-a născut în mai. Și stând de vorbă cu prieteni de-ai noștri care sunt părinți, și bărbați și femei, am pus-o pe Iulia să promită că în toamna acelui an vom pleca doar noi doi undeva. Mi se pare important pentru părinți să aibă o viață a lor, orice ar însemna asta: că-ți permiți să pleci din țară sau că-ți permiți să ieși doar la o cină sau să te plimbi.
Îi povestesc mereu lui Mark, când plecăm undeva fără el și e foarte supărat și se simte neiubit și lăsat deoparte, că pentru a fi un părinte bun trebuie să fiu bine cu mine însumi. Și ca să fiu bine cu mine însumi, trebuie să fiu bine în relația cu Iulia. Și ea la fel.
Cum s-au schimbat cheltuielile după nașterea copilului, în afară de cele evidente (scutece, biberoane etc.)?
Ne-am spus: ”Ok, la ce trebuie să renunțăm ca să îi fie bine copilului?”. Ne-am dorit să avem un pediatru care să vină să-l viziteze acasă, să nu mergem cu el într-o clinică, chiar și privată, să stăm la coadă și așa mai departe. Am preferat să avem un pediatru care să vină atunci când îl sunăm – indiferent că este o chestie reală sau doar în mintea noastră.
Și atunci ne-am spus: ”Ok, deci ăsta este un must, cum e și rata, curentul, apa. Și cu restul vedem după aceea cum ne descurcăm”. Gândirea asta am păstrat-o de atunci: trebuie să-i fie lui bine și să-i asigurăm lucrurile de bază de cea mai bună calitate. Și dacă ne mai rămâne ceva bine, dacă nu, om vedea.
A trebuit să renunțați la ceva? Ați făcut sacrificii?
Da. De exemplu, eu aveam un abonament la sală. Și atunci când nu mi-am mai permis chestia asta, m-am gândit: ”Ce pot să fac? Pot să merg să alerg în Herăstrău! Adică o pereche de adidași buni și un echipament pot să-mi cumpăr.” Și am înlocuit mersul la sală cu asta. Îmi închipui că și la Iulia au fost niște renunțări – poate n-a mai mers la fel de des la salon, nu și-a mai cumpărat la fel de multe haine și așa mai departe.
Când realizezi că trebuie să faci acest sacrificiu nu e ușor. Nu mi se pare că are legătură cu renunțarea per se, ci cu ceea ce spune despre tine sau ceea ce crezi tu că spune despre tine – și anume că este un eșec. Și-atunci e foarte complicat să nu o iei personal și să nu îți scadă stima de sine – cel puțin așa s-a întâmplat pentru mine. Din fericire, eu sunt înzestrat cu multă reziliență. Și-atunci, când mi se întâmplă o chestie nasoală, sunt afectat o perioadă scurtă și după o noapte și o alergare, sunt ok.
Potrivit New York Times, în SUA, costul îngrijirii unui bebeluș poate depăși 15.000 de dolari pe an (adică 1250 de dolari pe lună). Cât crezi că a fost pentru voi acest cost?
Cred că a fost pe acolo sau chiar mai mult. Cu următoarea mențiune: nu-mi dau seama cât de arogant sună chestia asta, când o spui în România. S-ar putea să citească niște oameni și să spună că mă plâng ca boul că n-aveam bani, când eu am cheltuit 1000 de euro pe lună…
Mi se pare mult mai ok ideea de a calcula un buget anual. În cazul nostru, au fost luni în care am cheltuit mult mai puțin și am luat doar strictul necesar și au fost luni în care, pentru că ni s-a părut că avem cu ce, am luat 17 bluzițe în loc de 7. Dar ca buget anual, în jur de 13.000-15.000 de euro sună realist.
Există cheltuieli pe care nu le-ai prevăzut în primii ani de viață ai lui Mark?
Nu-mi vine nimic în minte. Dar ce am învățat cât era Mark mic a fost să nu aruncăm haine.
Aș recomanda unui grup de prieteni tineri, care urmează să devină părinți, să facă un fond comun pentru hainele copiilor. Și atunci cine naște primul cumpără niște haine, după care le dă mai departe. În principiu nu ceri nimănui bani pe hainele purtate de copilul tău, mai ales dacă ți-e prieten. Și dacă le păstrezi suficient de bine pot fi date la 3-4 copii.
Tot apropo de cheltuielile din primii ani, în top sunt și cele medicale. Voi cum ați abordat capitolul ăsta?
Am ales să avem acel pediatru care venea acasă. L-au avut înainte niște prieteni de-ai noștri, ca pediatru al copiilor lor. Și atunci am avut un fel de ”abonament” post-plătit la el. De câte ori îl sunam, venea și ce ne spunea el, făceam. O singură dată nu l-am ascultat și am ajuns cu copilul la Grigore Alexandrescu. Și-atunci ni se pare că banii investiți în pediatru au fost printre cei mai buni bani investiți în sănătatea copilului nostru. Pentru că noi nu avem asigurări private de sănătate, nu i-am făcut nici copilului. Dar ori de câte ori a fost nevoie să chemăm doctorul, l-am chemat.
Până să meargă Mark la grădiniță, ați apelat la ajutor extern – o bonă, o bunică?
Am avut o bonă. Ne-am asumat la un moment dat că trebuie să plătim niște bani lunar și, cât a avut Mark bonă, am reușit să avem acei bani în plus. Indiferent că asta a însemnat alte renunțări din partea noastră sau că i-am avut, pur și simplu. Dar au fost niște cheltuieli, cu doctorul și cu bona, care au fost must-uri. Cum era rata la casă era și bona, care trebuia plătită.
Mi se pare mult mai sănătos o bonă decât o bunică. Cu familia sigur ajungi să te cerți, pentru că fiecare are o părere despre cum se crește un copil și fiind vorba de familie, fiecare o ia foarte personal.
Stresul financiar al unui nou membru poate afecta relația dintre soți. Vi s-a întâmplat, ție și Iuliei?
Iulia este psiholog și face și traininguri de părinți. Iar când discută cu viitorii tați, îi pune să jure că nu divorțează în primii doi ani după nașterea copilului. Și ăia jură, neștiind la ce se înhamă. După care o sună, 6 luni mai târziu: ”Băi, nu mai pot!” La care Iulia le zice: ”Ok, sigur că nu mai poți. Dar mai trebuie să poți un an și jumătate. După care vezi tu ce și cum”. Și mi se pare o chestie foarte importantă să poți să-ți promiți ție însuți chestia asta, mai ales ca bărbat. Trecem diferit prin experiența primilor ani de viață ai copilului și cred că este infinit mai greu pentru femei.
În primul an de viață al lui Mark m-am certat cu Iulia mai mult decât ne-am certat, adunat, înainte de Mark și toți cei aproape 10 ani de atunci. Pe mine m-a ajutat foarte mult alergatul. După o tură de Herăstrău, mă gândeam: ”Bă, dar de ce ne certăm noi, de fapt?”. Au fost certuri de la copil, de la bani, de la toate. Cred că le-am bifat pe toate, nu cred că am scăpat ceva. De la ”De ce ți-ai luat încă o bluziță?” sau De ce ți-ai luat încă o pereche de adidași?” până la ”Mai știi când îți spuneam să nu călătorim atâta?” și așa mai departe.
Nu cred că certurile te fac mai puternic. Dacă poți să treci peste perioada asta fără să te cerți, este și mai bine. La noi nu s-a putut altfel. Dar după 10 ani și jumătate suntem tot împreună și ne e bine.
Odată cu grădinița și școala, cheltuielile cresc. Care au fost factorii de care ați ținut cont în alegerea tipului de educație? Ați făcut concesii financiare?
La alegerea grădiniței a fost simplu: o prietenă a Iuliei a deschis o grădiniță și a luat-o pe Iulia să-i trainuiască pe educatori în stilul de comunicare pe care îl folosim și noi acasă. Și atunci a fost natural că acolo trebuie să meargă Mark.
Ne-am fi dorit să-l dăm la o școală privată, dar aici a fost o decizie pe care am luat-o din punct de vedere financiar. Am zis: ”Ok, dacă nu poți să-i asiguri măcar un ciclu de educație privată – deși ideal ar fi să poți face 12 ani chestia asta – mai bine n-o faci”. Cred că trecerea de la stat la privat e ok și ușor de făcut, dar de la privat la stat poate fi traumatizantă pentru copil.
Norocul nostru este că suntem arondați la școala Pia Brătianu, care e considerată una dintre cele mai bune școli din sectorul 1. Mă rog, Iulia spune că nu e neapărat noroc, la ce rată plătim la bancă. (râde) Și-atunci noi n-a trebuit să ne facem mutație, cum își fac mulți părinți, ca să-l dăm la o școală bună.
Ne-am luat o casă la un moment dat aproape de centrul Bucureștiului, pe lângă Arcul de Triumf, ca să avem o mulțime de beneficii, printre care și o școală bună pentru copil, dacă urma să-l avem. Și-atunci, neavând bani de școală privată, am ales the next best thing, care e școala Pia Brătianu.
Când nu ai o siguranță financiară, dată de evoluția din trecut, mi s-a părut că am pune o presiune mult prea mare pe noi, care cu siguranță s-ar răsfrânge asupra copilului. Și n-am vrut să facem asta. Am încercat să fac lucrurile în așa fel încât să-i fie cât mai bine lui Mark, dar să nu fac niște sacrificii pe care n-aș dori să le fac, astfel încât la un moment dat să ajung să-i reproșez lui că le-am făcut.
Ca să poată să-i fie lui bine, trebuie să-mi fie și mie bine. Dacă trebuie ca unul dintre noi să renunțe la o bluză de trening, de exemplu, nu încape discuție că eu voi fi acela. Dar când ajungem, de exemplu, ca eu să nu mănânc astăzi, ca el să mănânce o friptură, nu e ok. Mâncăm amândoi pufuleți. Nu mi se pare sănătos ca un părinte să facă atâtea sacrificii ca să-l ferească pe copil.
Când și cum ați început să vorbiți despre bani cu Mark?
Am încercat să nu existe subiecte tabu la noi în familie. Eu am teoria asta că nu există subiecte tabu per se, ci le facem noi tabu, nediscutând despre ele. Și cred că cele mai tabu subiecte sunt sexul și banii. Așa că am discutat cu el și a fost ok. I-am povestit ce muncim fiecare, l-am luat cu mine la birou când era foarte mic.
Și când nu aveam bani, îi spuneam că nu avem. Mă întreba: ”De ce nu avem bani?” Și am încercat să-i explicăm cum funcționează. Habar n-am cât a înțeles sau nu, dar la 10 ani sunt momente în care spune: ”Tati, dacă n-ai bani să cumperi, nu cumpăra!”. Ceea ce pentru un părinte e foarte nasol să audă de la copilul lui. Pe cât de mândru sunt de el, pe atât mă rupe, pentru că îmi apasă toate butoanele de nereușită. Dar mi se pare mult mai sănătos așa, decât să te vadă pe tine că umbli cu niște pantofi rupți, ca el să aibă cei mai noi adidași în picioare.
Cred că părinții noștri au încercat să ne ferească de discuțiile despre sex și despre bani și n-am ajuns foarte bine, ca generație. Avem o grămadă de inhibiții și o grămadă de probleme în relația cu banii. Cred că oamenii sunt mai degrabă ca mine, apropo de bani, decât inteligenți financiar. Discutând cu copiii, explicându-le ce am făcut noi greșit, dar și ce am făcut bine, le dăm posibilitatea să înțeleagă și să facă ei mai bine, când va veni vremea lor.
Ce faci când vrea lucruri pe care nu vi le permiteți? Sau când îi cumperi ceva și mai vrea încă ceva?
Una din teoriile pe care le-am învățat de la Iulia (pe care și ea a învățat-o de la niște americani care au studiat chestia asta) e că atunci când un copil îți cere ceva, dacă n-ai o problemă financiară sau o problemă de valori să-i cumperi, cumpără-i. Pentru că asta nu va duce la răsfăț sau la o cerere nesfârșită. Dacă îi cumperi șapte mașini, n-o va cere pe a opta.
La noi s-a dovedit chestia asta: am avut o perioadă în care i-am cumpărat foarte mulți dinozauri și la un moment dat acea perioadă s-a terminat. Pentru că ne-am permis să-i cumpărăm dinozaurii respectivi și n-am avut nicio problemă cu chestia asta, copilul la un moment dat a trecut de faza cu dinozaurii.
Atât timp cât ai o relație onestă cu el și poți să cumperi, îi cumperi. Și discuți cu el: ”Știi, dar mai ai 3 dinozauri din ăștia acasă, îl vrei și pe ăsta?”. ”Da!”. ”De ce îl vrei?”. Ideea nu e de a face un copil de 4-5 ani să gândească logic. Este despre a discuta cu el, ca să înțeleagă ideea de dialog.
Dacă Mark și-a dorit vreodată un dinozaur care a costat mult și fie nu mi l-am permis, fie mi s-a părut mult să dau atât pe un dinozaur, i-am zis: ”Băi, tati, îmi pare rău, nu pot să ți-l iau. Ăsta e un dinozaur care e mai degrabă o figurină de pus pe raft, nu să te joci cu ea. Dacă o spargi și dau 100 de lei, o să-mi pară rău. Deci nu pot să ți-l iau, nu te supăra pe mine!”. Și el de cele mai multe ori a zis: ”Ok, tati!”. N-a avut tantrumuri mari legate de lucruri pe care le-a vrut și nu i le-am dat. Dar cred că asta datorită faptului că am vorbit cu el și l-am lăsat să plângă cât a vrut acasă.
Ai folosit un sistem sau anumite jocuri să-l înveți despre valoarea banilor?
Nu, și nici n-a trebuit să muncească pentru bani. Nu cred în teoria că ar trebui să recompensezi financiar copilul pentru că și-a făcut curat în cameră sau pentru note. Mi se pare că ar trebui să fie o chestie de mândrie pentru el să ia note mari. Nu să-i dai un leu să citească o pagină – va citi atât timp cât îi vei da un leu și după ce nu-i mai dai, nu va mai citi. Adică nu va citi de bucuria cititului. Ok, asta înseamnă că s-ar putea să nu citească. Dar dacă nu reușești să-l faci faci să citească pentru bucuria cititului, faptul că citește pentru un leu, nu face vreo diferență.
Mark are banii ”lui”?
Da, este banca familiei noastre. Bunicii sunt cei mai mari contribuabili ai copilului și el este cel mai avut, de departe. Cel puțin în cash, copilul stă cel mai bine din familie. Este și cel mai cumpătat din familie. La un moment dat avea și 2000 de lei și nu voia să-și cumpere nimic. 2000 de lei, cash: nu am mai văzut în portofelul meu de nu știu când. Poate de când i-am scos ca să plătesc rata. (râde)
Dar nu vrea neapărat să-și cumpere lucruri. Mă rog, o chestie pe care a vrut să și-o cumpere, și nu i-am dat voie, a fost un telefon nou. Mi-a zis de Black Friday să ne uităm cât e un iPhone 13. I-am zis: ”Ok, putem să ne uităm fără probleme, dar n-o să-ți cumperi”.
De la 8 ani ne-a tot bătut la cap că vrea telefon și acum are telefonul lui, dar este unul dintre telefoanele noastre vechi. La fel și cu căștile: a vrut Airpods, i-am zis că nu mă simt confortabil să dăm atât pe ele, chiar dacă își ”permite” să și le cumpere. A insistat de câteva ori, i-am zis că nu se poate, și până la urmă și-a luat niște căști de la Skullcandy, care au fost la un preț confortabil și pentru mine.
Are activități extrașcolare? Cât vă costă și cum le-ați ales?
Singurul lucru pe care îl face este baschetul, care costă între 200 și 300 de lei pe lună. Am vrut să facă niște debate, dar varianta pe care am găsit-o era mult prea scumpă, undeva la 300 de lei ședința. Și nu e scumpă pentru ceea ce primea, mi se par niște bani bine cheltuiți, dar e scumpă pentru noi în acest moment.
Care sunt costurile ”ascunse” ale creșterii unui copil, despre care nimeni nu te avertizează?
Nu e un cost per se, dar ar fi costul relației cu partenerul sau partenera. Chiar dacă ți-ar spune cineva despre asta, nu ai cum să înțelegi. Te gândești la cea mai nasoală ceartă a voastră, dar descoperi că este de 10 ori sau de 100 de ori mai nasol.
Și costul sănătății tale. Dacă aș putea să dau un sfat unui viitor părinte, i-aș spune să doarmă. Am băgat atâta nesomn…Fără să fi supus vreodată la waterboarding, aș băga mâna în foc că privarea de somn e mai nasoală ca waterboardingul. Și am văzut prin filme că waterboardingul e foarte nasol. (râde) Dar cred că dacă nu ai grijă, privarea de somn poate ajunge să aibă costuri financiare pentru tine, apropo de sănătate.
Când ai copil, cu siguranță vei cheltui mai mulți bani decât ai și mai mulți decât ți-ai propus. Niște băieți de la marketing au descoperit chestia asta și se folosesc de ea în toată comunicarea pe care o fac. (râde) Vei cumpăra cele mai frumoase lucruri sau jucării. Și când vezi că hainele îi sunt mici într-o lună sau că nu se joacă cu Lego-ul pe care i l-ai cumpărat, te apucă nervii ăia mari și mulți. Dar trebuie să înveți să trăiești cu chestia asta.
Am tot discutat despre stres și renunțări. Spune-mi și care sunt câștigurile emoționale pe care le presupune un copil.
O să sune arogant, dar dacă n-o trăiești, nu ai cum s-o înțelegi. Când ne spuneau prietenii care aveau copii: ”Tu n-ai copil, n-ai cum să înțelegi chestia asta”, mă gândeam ”Bine, măi, că sunteți voi deștepți!”. Dar acum am înțeles că sunt unele chestii pe care nu ai cum să le explici. De la împlinirea pe care o simți când îți ții copilul în brațe, până la pârțul pe care îl trage după 3 zile în care a fost constipat și ți se pare că l-ai apucat pe Dumnezeu de-un picior. Și până la nervii pe care ți-i poate genera când vezi în el toate chestiile nasoale care nu îți plac la tine. Uitându-mă în spate, cu toate greutățile emoționale și financiare, decizia de a avea un copil e cu siguranță, de departe, cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată.
